Intrebarea era "Ce se intampla cu copiii din ziua de azi?", iar raspunsul care mi-a venit in minte aproape automat a fost "parintii din ziua de azi".
De ce nu am spus/scris asta atunci si o spun acum? Pentru ca aici, pe acest blog, cred ca pot explica ce inseamna asta, din punctul meu de vedere, asfel incat sa se inteleaga ceea ce vreau sa spun.
Si pentru a face asta o sa va invit sa inchideti putin ochii sau poate pur si simplu sa va amintiti de dvs. copii fiind. Cum erati? Ce faceati? Cu ce va jucati? Aveati prieteni, frati sau verisori cu care va jucati sau erati doar dvs. cu parintii... Ati crescut la "tara" sau la oras? Poate ati fost crescut de parinti sau poate de bunici... Ce fel de jucarii aveati? Ma intreb... oare cam cat timp din zi petreceati in preajma unui adult din familie? Oare pe o vreme ca aceasta, friguroasa si plina de zapada, ce faceati?.... Care sunt cele mai frumoase amintiri ale dvs. de cand erati copii? Sunt ele asociate de obiecte sau de momente....?
Iar acum va invit sa va ganditi la copiii dvs., cei pe care ii aveti sau cei pe care intentionati sa-i aveti intr-o buna zi. Copiii invata prin imitatie si prin exemplu... Oare au copiii din ziua de azi timp sa preia exemplul si modelul parintilor lor?
Ceea ce stiu si vad este ca parintii (de cele mai multe ori, iar aceasta paranteza este facuta pentru o parte dintre copiii din centrele de plasament) isi iubesc copiii si isi doresc tot ceea ce este mai bun pentru ei. Si pentru asta merg la serviciu de luni pana vineri, uneori si sambata de la 9 dimineata pana la 7 seara. Ca sa le poata oferi copiilor tot ceea ce si-ar putea dori.
Dar.... asa cum imi spunea o mamica, copilul este primul care incepe programul si ultimul care termina....
Iar uneori, nu foarte des, recunosc, atunci cand intreb unii parinti daca au facut tema pentru logopedie imi spun ca nu au avut timp..
Cred ca este greu, dar ma intreb, oare ar putea exista o varianta in care sa se intample lucrurile putin altfel?... Oare ar fi/am fi mai fericiti?....
De asemenea, unii parinti se tem sa-si "certe" copilul, pentru ca il iubesc, iar daca il iubesc nu trebuie sa-l certe... In urma cu ceva timp am fost la Conferinta Fundatiei Estuar, unde se vorbea despre sanatatea mintala. Principala idee cu care eu am plecat de acolo a fost cea transmisa de Dr. Silvia Trandafir, medic psihiatru Spitalul Al. Obredgia cum ca obligatia/responsabilitatea familiei este de a-i oferi copilului atat AFECTIV cat si ETIC pentru a-l pregati de viata. Dar cercetarile arata ca in ultimul timp familiile din tara noastra tind sa-i ofere copilului doar afectiv, fara etic, adica fara reguli, fara structura, fara siguranta ceea ce creste riscul acelui copil de a ajunge sau a se indrepta catre o boala psihica...
Ceea ce incerc sa spun este ca nu cred ca este suficient sa ne intrebam ce este cu copiii din ziua de azi... Este foarte bine ca facem asta, dar va invit sa facem exercitiul de a ne gandi ca noi, adultii din jurul lor, parintii, educatorii, oamenii de pe strada, noi toti suntem modele pentru ei... Cum si ce putem noi sa facem pentru a nu ne mai intreba de ce sunt copiii asa si pentru a putea sa exclamam "Ce faini sunt copiii in ziua de azi!!"?
