joi, 13 februarie 2014

Invatare incidentala sau puterea exemplului 2

Astazi un alt pitic m-a intrebat: Irina tu poti sa faci "motorasul"?

Evident am raspuns ca da si i-am aratat cum imi vibreaza buzele cand fac "motorasul".

Piticul: Bravo Moaca!

Ghiciti de la cine a invatat asta :))))))

miercuri, 12 februarie 2014

Invatare incidentala sau puterea exemplului

De multe ori am citit sau am vazut filmulete care sustineau puterea exemplului. Eu insami cred foarte tare in faptul ca cei mici pot sa isi ia pastilele, sa se duca la dentist si sa faca orice alte lucruri mai dorim noi sa faca cu usurinta si chiar cu placere, daca ne vad pe noi facandu-le.

Dar astazi, un pitic de 3 ani (cu un limbaj inca micut, dar in crestere) mi-a demonstrat atat ca am dreptate, cat si ca uneori pot oferi un exemplu mai bun...

Mai exact, piticul isi dorea o jucarie care era pe un dulap, la care el nu putea sa ajunga. Atunci cand am inteles ce-si dorea si am luat jucaria in mana, copilul a strigat "BRAAAVO!!!!"

Mai este cazul sa mai spun ca dupa am inceput sa spun mai des "Multumesc" cand copilul a facut ceea ce i-am cerut?

PS: In fiecare zi putem invata cate ceva! Mai ales de la cei mici.... E suficient sa fim atenti...

miercuri, 29 ianuarie 2014

Copiii din ziua de azi vs parintii din ziua de azi...

Intr-o zi, mai demult, am citit pe una dintre retelele de socializare o intrebare care mi-a ramas in minte, o intrebare la care am crezut atunci ca ar fi mai bine sa nu raspund.... Dar intre timp m-am razgandit...

Intrebarea era "Ce se intampla cu copiii din ziua de azi?", iar raspunsul care mi-a venit in minte aproape automat a fost "parintii din ziua de azi".

De ce nu am spus/scris asta atunci si o spun acum? Pentru ca aici, pe acest blog, cred ca pot explica ce inseamna asta, din punctul meu de vedere, asfel incat sa se inteleaga ceea ce vreau sa spun.

Si pentru a face asta o sa va invit sa inchideti putin ochii sau poate pur si simplu sa va amintiti de dvs. copii fiind. Cum erati? Ce faceati? Cu ce va jucati? Aveati prieteni, frati sau verisori cu care va jucati sau erati doar dvs. cu parintii... Ati crescut la "tara" sau la oras? Poate ati fost crescut de parinti sau poate de bunici... Ce fel de jucarii aveati?  Ma intreb... oare cam cat timp din zi petreceati in preajma unui adult din familie? Oare pe o vreme ca aceasta, friguroasa si plina de zapada, ce faceati?.... Care sunt cele mai frumoase amintiri ale dvs. de cand erati copii? Sunt ele asociate de obiecte sau de momente....?

Iar acum va invit sa va ganditi la copiii dvs., cei pe care ii aveti sau cei pe care intentionati sa-i aveti intr-o buna zi. Copiii invata prin imitatie si prin exemplu... Oare au copiii din ziua de azi timp sa preia exemplul si modelul parintilor lor?

Ceea ce stiu si vad este ca parintii (de cele mai multe ori, iar aceasta paranteza este facuta pentru o parte dintre copiii din centrele de plasament) isi iubesc copiii si isi doresc tot ceea ce este mai bun pentru ei. Si pentru asta merg la serviciu de luni pana vineri, uneori si sambata de la 9 dimineata pana la 7 seara. Ca sa le poata oferi copiilor tot ceea ce si-ar putea dori.
Dar.... asa cum imi spunea o mamica, copilul este primul care incepe programul si ultimul care termina....  
Iar uneori, nu foarte des, recunosc, atunci cand intreb unii parinti daca au facut tema pentru logopedie imi spun ca nu au avut timp..
Cred ca este greu, dar ma intreb, oare ar putea exista o varianta in care sa se intample lucrurile putin altfel?... Oare ar fi/am fi mai fericiti?....

De asemenea, unii parinti se tem sa-si "certe" copilul, pentru ca il iubesc, iar daca il iubesc nu trebuie sa-l certe... In urma cu  ceva timp am fost la Conferinta Fundatiei Estuar, unde se vorbea despre sanatatea mintala. Principala idee cu care eu am plecat de acolo a fost cea transmisa de Dr. Silvia Trandafir, medic psihiatru Spitalul Al. Obredgia cum ca obligatia/responsabilitatea familiei este de  a-i oferi copilului atat AFECTIV cat si ETIC pentru a-l pregati de viata. Dar cercetarile arata ca in ultimul timp familiile din tara noastra tind sa-i ofere copilului doar afectiv, fara etic, adica fara reguli, fara structura, fara siguranta ceea ce creste riscul acelui copil de a ajunge sau a se indrepta catre o boala psihica...

Ceea ce incerc sa spun este ca nu cred ca este suficient sa ne intrebam ce este cu copiii din ziua de azi... Este foarte bine ca facem asta, dar va invit sa facem exercitiul de a ne gandi ca noi, adultii din jurul lor, parintii, educatorii, oamenii de pe strada, noi toti suntem modele pentru ei... Cum si ce putem noi sa facem pentru a nu ne mai intreba de ce sunt copiii asa si  pentru a putea sa exclamam "Ce faini sunt copiii in ziua de azi!!"?


sâmbătă, 10 august 2013

Cum putem motiva părinții să paticipe la terapia logopedică a copiilor lor?

Întotdeauna am susţinut importanţa părinţilor în procesul terapeutic, fie el de consiliere, fie de logopedie. Atâta timp cât vorbim despre un copil, în ecuaţia respectivă apare şi o "cunoscută" şi anume cel puţin unul dintre cei doi părinţi (atâta timp cât ei există...)

X+Y+Z= succes terapeutic
unde X= cel puţin un părinte,
         Y=copilul care are nevoie de terapie
          Z= terapeutul
Uneori apar într-adevăr şi necunoscute, altfel spus, persoane pe care nu te-ai aştepta să te poţi baza, dar care de multe ori fac o treabă minunata. Aceştia sunt fraţii mai mari sau bunicii implicaţi care devin super terapeuţi. Şi aici, cu consimţământul dvs., voi face o paranteză pentru a le mulţumi şi a-i felicita!

Dar revenind, atunci când începem un proces terapeutic, oricât de simplu sau de complicat ar fi sau ar părea el, avem nevoie de cunoscute si nu ne putem baza pe necunoscute. Dacă necunoscutele apar sunt mai mult decat bine venite, dar nu plecăm la drum bazându-ne pe ele.

De cele mai multe ori, cel puțin la început, există toate elementele necesare pentru această ecuație...
De multe ori am fost întrebată cât preconizez că va dura procesul, mai exact:
Cât va dura până va începe să vorbească?
Cât va dura până va vorbi clar, corect, rar, va fi înteles de toată lumea? și cred că întotdeauna am oferit același răspuns: depinde de copil, de potențialul copilului, de motivația lui de a vorbi, dar foarte mult depinde de părinți.

Adică: Își vor face părinții temele împreună cu copiii?
Vor avea timp să lucreze 5-10 minute în fiecare zi cu copilul lor exercițiile date în cabinet?
Vor începe să-i solicite copilului non-verbal să emită atât cât poate pentru a comunica verbal sau va fi suficientă în continuare comunicarea non-verbala? Unii copii ar avea un succes formidabil in echipa lui Dan Puric....
Vor începe să joace cu copilul jocuri din care cel mic să învețe lucruri noi sau îi vor pune un televizor sau o tabletă în brațe și atât?

Scriind aceste rânduri îmi dau din nou seama că într-un fel este datoria noastră, a terapeuților, a logopezilor să-i menținem pe părinți implicați la fel cum este datoria noastră să-i menținem pe copii implicați... Uneori ne iese, dar uneori nu...

Și ca să ajung într-un final la titlul acestui articol... de curând am avut 2 categori de experiențe:
1. Un copil care a spus că nu mai vrea să vină la logopedie (poate pronunța corect aproape toate sunetele izolat, dar nu sunt automatizate în vorbirea firească) - în urma discuției cu mama aceasta mi-a spus că nu reușeau să facă temele de la logo pentru că copilul refuza...

2. Un copil care după 2 ani de lucru a primit o diplomă de absolvire a cursului de logopedie, iar înainte să iasă din cabinet i-a spus mămicii: Știi mami... și tie trebuia să-ți dea o diplomă că și tu ai muncit!!...

Iar dacă de obicei cred că am venit pe acest blog cu recomandări și sugestii, de data aceasta le voi solicita eu de la voi colegi terapeuți și de la voi părinți care citiți... 
Cum credeți că am putea face ca fiecare echipă părinte-copil să încheie terapia cu 2 diplome....? Cum putem să vă ajutăm să ne ajutați?..

Mulțumesc anticipat!

miercuri, 27 martie 2013

NU spun HA "parț"

Una dintre modalitatile in care ii conving pe cei mici sa repete dupa maine atunci cand ei ar dori doar sa se joace (nimic rau in asta, dar scopul meu este si sa-i pacalesc sa vorbeasca corect), este sa ii rog sa spuna: "Nu spun..." apoi sa spuna cuvantul pe care nu vor sa-l spuna (corect)

Pana aici toate bune. Partea cu adevarat simpatica a fost astazi cand un pitic mi-a spus: Nu spun HA "parț", spun HA "suflat"!

Mai exact, "parț" este un sunet scos de buzele noastre, iar copilul nu mai voia sa ne jucam in felul acesta, voia sa schimbam jocul, iar dupa HA sa suflam. Partea minunata este ca a tinut minte ca datile anterioare, cand nu a vrut sa spuna ceva, a trebuit/"fost suficient" sa spuna ce nu vrea sa spuna pentru a nu mai spune.

Acum cand scriu ma gandesc ca pentru o persoana normala, care citeste, ar putea parea putin bizara bucuria mea, dar pentru mine este foarte intemeiata. :)

miercuri, 23 ianuarie 2013

Pentru o logopedă trebuie să spui corect!

Uneori, pentru a ne amuza, pentru a verifica atentia copiilor, dar si pentru a le arata ca si noi, oamenii mari, putem gresi, inlocuiesc sau omit anumite sunete.

Iar astazi, in cadrul unui joc, am facut acest lucru cu o super-pitica:

Eu: GaRben.
Pitica: Irina, pentru o  logopedă trebuie să spui corect! GaLben, cu L, nu cu R!
............................................................................................................................
Eu: Cacaval.
Pitica: Nu e corect! CAAŞ - CA - VAAL! Mi-a despartit  ea in silabe, lungind vocalele pentru a se asigura ca voi repeta corect.
Eu: Caaş - ca - vaal...
Pitica: Acum eu sunt şefa!
.............................................................................................................................
Dar, pe de alta parte, daca insistam prea mult, s-ar putea ca cei mici sa-si piarda increderea in corectitudine spuselor noastre:

Eu: Scandamberg.
Pitica  (la urechea mamei) : A zis bine?


vineri, 5 octombrie 2012

Uneori lucrurile se intampla cand te astepti mai putin...

Atunci cand am inceput sa scriu acest blog o persoana draga mie mi-a spus ca este frumos ceea ce scriu, dar ca fac sa para ca mie imi iese intotdeauna totul, iar el stie ca nu este asa si ca ar fi bine ca si lumea sa stie si cealalta parte. Cea in care lucrurile nu ies asa cum mi-as dori eu, pentru ca si aceasta exista.

Trebuie sa recunosc totusi ca scriu despre ceva ce nu am reusit abia azi cand am gasit "solutia".
Dar da, uneori se intampla sa nu gasesc solutii si cred ca tuturor ni se intampla asta cateodata. Uneori mi se intampla ca toate ideile, jocurile, metodele mele sa nu duca nicaieri sau cel putin sa nu para ca ar duce nicaieri. Stiu ca in orice proces pot exista perioade de stagnare, dar uneori imi este greu sa le accept ca atare. Si atunci, de obicei imi vin in minte urmatoarele intrebari: am apucat sa creez cu adevarat relatia cu acest copil, ca sa pot cere lucruri de la el? am gresit undeva? am uitat ceva? ce ii place copilului? ce ii displace copilului? ce as putea sa fac altfel? oare ar trebui sa renunt? oare pot eu sa-l ajut?...

In ultimele 2 saptamani am lucrat cu un copil cum am stiut eu mai bine, dar la sfarsitul sedintelor nu as fi putut spune "Azi a plecat cu ASTA" pentru ca mai nimic nu iesea suficient de bine incat sa se vada o schimbare....  Din cauza asta, astazi, oarecum descumpanita, am hotarat sa las exersatul sunetelor la o parte si sa ii dau copilului sa deseneze. Dandu-mi seama ca ii place ceea ce face si ca urma ca desenatul sa ocupe o mare parte din sedinta, am hotarat sa-l las pe copil sa deseneze, dar sa il rog sa repete dupa mine. Surpriza! Copilul a pronuntat totul mai bine ca niciodata!

La un moment dat s-a oprit din desenat, s-a uitat la mine si m-a intrebat: "De ce facem lectii in timp ce desenez?"
Dupa ce am gandit o secunda am raspuns sincer:"Pentru ca combinam o activitate placuta, desenatul, cu una mai putin placuta.", iar copilul si-a reluat atat desenatul cat si repetatul.

Ideea a fost ca atunci cand amandoi ne concentram foarte tare sa spuna totul corect nu ii iesea, dar azi, cand era concentrat la altceva, a reusit. Si asta imi aminteste de un alt copil care a invatat sa vorbesca facand puzzle-uri si nu uitandu-se la mine.

Deci da, uneori lucrurile se intampla cand/cum te astepti mai putin...